joi, 15 septembrie 2016

15 septembrie, adevărata dată la care începe școala

  În semn de protest pentru startul dat prea devreme, cei doi protagoniști ai tradiționalei fotografii de început de an au hotărât să nu participe în echipă la ceremonia de pe 12 septembrie, ci să facă fotografia azi, la prânz, când se duce copilul la școală. S-a nimerit să fie joi, zi cu educație fizică în orar, așa că ținuta ”de poză” este compusă din nădragi, tricou și adidași :)
 Chiar dacă nu a fost făcută în prima zi de clasa a VII -a, fotografia va rămâne pe post de etalon, să vedem cât a crescut Bubu. A cam crescut, dacă e să ne uităm ”în arhivă” :)
  După cum se observă, există și un buchet de flori, e pentru doamna de chimie, azi e prima oră, să vedem cum a fost impactul... Tot azi aflăm și după ce manual vor lucra la fizică, va trebui să îl cumpărăm și pe acesta, pe lângă celelalte  - cred că e primul an când a primit atât de puține manuale și atât de prăbușite. Ca element de noutate, au primit teme din prima zi, nu puține și la diverse materii, pe modelul nu vă oferim mare lucru, dar vă cerem totul. Huo!
 Asta e, ”cu avânt” și nervi de tablă, sper că vom reuși și anul acesta să ne vedem de ale noastre, încercând să reținem ce e bun și să nu ne aliniem la toate tâmpeniile pe care le scoate sistemul educațional din pălărie.
 Cu poză de 15 septembrie ne vedem sigur la anul, după aceea nu mai știu, cum or vrea și ”împricinații” :)

Succes tuturor!

Mary, cu drag!


luni, 12 septembrie 2016

Clasa a VII a, prima zi

 Anul școlar a început ”aiurea-n tramvai”, la o dată scoasă din pălărie su de cine știe unde, de ministrul care o fi el, că nici nu știu, așadar, ne-am prezentat întocmai pentru că 1. copilul e atașat de doamna dirigintă și nu a vrut ca dumneaei să fie necăjită că nu vin elevii la deschidere, 2. îi era dor de A., colega și prietena ei, cu care deși s-a mai văzut în vacanță, abia aștepta să povestească și 3. să o încurajeze pe M. sora mai mică a prietenei A, care azi a început clasa I. Doar pentru asta, că altfel ar fi mers direct la prânz, când cei din schimbul 2, intră la clasă.
  La 9,50 am pornit spre școală, într-o aglomerație de nu se poate, abia având loc pe trotuarul plin de mașini parcate care-ncotro..., însoțite de un alai de claxoane, abia reușind să ne să ne ferim, deși eram pe îngustul trotuar, căci ”duamnele” gătite în rochii din dantelă și încălțate în săndăluțe cu sclipici, care populau masiv aleile și curtea instituției, nu pot merge nici 15 m pe jos, iar progeniturile lor, nici atât. Haos general, mersul pe străzile din București este, cu siguranță, sport extrem de extrem. Bubu e ușor stresată de mulțimi și mai cu seamă de modul în care acționează ele, stil ”turmă”, așa că deși inițial era pornită să meargă singură de la poarta școlii, a zis că mai bine vin și eu. M-am dus.
 Ajunse ”la careu” am constat că nu se mai respectă clasica așezare la punct fix, adică în dreptul clasei scrise cu vopsea albă pe asfalt (proaspăta pătură de ceva ce numai asfalt nu se cheamă, nu a mai fost marcată, deci...), ci se merge pe modelul frichineală și foială, călcat pe picioare și trecutul cu aranjamentele florale peste cei mai mici, stresași și cu ochii cât cepele, elevii de pregătitoare și de clasa întâi. Lumea era năucă, îmbrăcată nepotrivit pentru astfel de moment, bunicile erau hiperactive, mamale vorbeau tare, domnii erau nervoși, persoanele masive ne-au lovit de câteva ori  și asta ne-a dat o stare proastă. Plus căldura înfiorătoare...
 Am respirat adânc și ne-am strecurat până aproape de scena unde era prezidiul, sperând să vedem pe cineva. Acolo ne-am întâlnit cu A. și M., cu părinții și am ajuns la concluzia că... ăștia suntem. Ioana a văzut-o imediat pe doamna dirigintă care se uita în mulțime, sperând să își vadă copiii. Punct ochit, punct lovit, s-au întălnit și s-au îmbrățișat, fetele au oferit buchețelele de flori, astfel am bifat toate ”dezideratele” zilei, așa că ne-am așezat cuminți, să ascultăm imnul și discursurile.
 Desigur, stat laic fiind, imediat după imn și discursul doamnei director, a urmat slujba, urmând ca polițiștii de la rutieră și cei de proximitate să vină la clasă și să le comunice ce au de comunicat. Dar slujba nu putea lipsi. Nimeni nu a putut fi atent la ce se petrece pe scenă, atât din pricina balamucului cauzat de masele în dezordine, cât și de faptul că nu mergea cum trebuie stația, așadar cum s-a dat anunțul că abia la 12 vor intra cei de V-VIII la clasă, ne-am cărat în parc. Acolo au mai venit două fete din clasă, deci... pe restul i-a cam durut la bască.
 Am plecat, lăsându-le pe fete la joacă, urmând să mă sune Ioana când iese de la școală. asta s-a întâmplat pe la 13 și ceva, când m-a sunat zicând că vine spre casă. Avea o voce ușor dezamăgită, iar la întrebarea ”ce s-a întâmplat?” a răspuns cu nimic, toate-s bune, doar că va trebui să cumpărăm aproape toate manualele. Ea ține la cărți și nu suportă să le vadă rupte, dar mai ales jegoase. Cu 3 excepții, restul manualelor sunt de nefolosit :(



  Astea sunt cele pe care mi-a spus că îi este scârbă să pună mâna, așa că vom merge să le cumpărăm, alături de cele pe care nu le are deloc: matematică, educație tehnologică, muzică. Apoi, după ce ne va spune domnul de fizică, vom cumpăra și manualul de fizică (nu are nimeni din clasă manual de fizică). În fiecare an cumpărăm și manualul de germană (nu există în școală, cică), deci și germana va trebui cumpărată după ce aflăm ce manual și apoi vom mai vedea ce mai cere fiecare profesor, că tot este învățământul ”obligatoriu și gratuit”.
 În rest, orar greu, cu două zile în care va ieși la ora 19,00 de la școală, profesorii nu s-au schimbat, colegii nu au prea crescut și unii s-au schimbat în rău, zice Ioana (în ceea ce privește comportamentul, atât am aflat deocamdată, nu a vrut să dezvolte subiectul, dar era neplăcut surprinsă) și ședință cu părinții marțea viitoare, să aflăm schimbările și cerințele.
 Eu când vă spunem să nu dați buluc la cumpărături pentru școală, știam de ce, abia de-acum urmează adevăratele liste cu ce se cere și cu ce trebuie cumpărat. Mă bucur că am ales să o las să facă ce vrea vacanța asta, ne-am distrat cât am putut și s-a odihnit, cu vremurile astea bune, nu se va mai întâlni repede...
 Știu că se va descurca bine și anul ăsta pentru că e un copil serios și cuminte. E copil încă și asta mă bucură cel mai tare! Voi reveni cu poza oficială, miercuri, pe 15 septembrie și cu alte impresii și ”nota de plată” de la cumpărarea manualelor.

 Succes!

Mary, cu drag!

joi, 8 septembrie 2016

Cum a fost la Marele Bâlci anual de la Roșiorii de Vede

 Cu bucurie, vă anunț că am hotărât să reiau scrisul pe acest blog, așadar, bun regăsit!  Căutam de ceva vrem un subiect pe măsura acestei decizii și s-a ivit: Bâlciul anual, de Sf. Marie, de la Roșiorii de Vede.
 Întâi de toate, e de spus cum am ajuns să merg la bâlci și de ce la Roșiori?... Prietenele mele bune, primele și cele mai de nădejde pe care mi le-am făcut în 2000, când m-am mutat la București, au crescut la Roșiorii de Vede, apoi la Alexandria, așadar în copilărie mergeau, desigur, la bâlci și-au vrut să vadă cum ”a evoluat” fenomenul, dat fiind că nu mai fuseseră la o astfel de manifestare de vreo 30 de ani. Mama lor, o doamnă minunată, pe care o ador, a dorit și ea să retrăiască o astfel de experiență, mai cu seamă că, în copilărie, fascinată fiind de atmosfera unui astfel de loc, a dorit să se facă, după cum mi-a povestit, ”bâlciereasă” :) Nici Bubu nu a fost niciodată la un bâlci, deși în parcuri amenajate ca locuri de distracție a fost, precum și la târguri și serbări câmpenești. Eu am fost ultima oară prin 2002, cred, la bâlciul de la Breaza, țin minte că a fost grozav, deci iată o mulțime de motive temeinice să ne organizăm și să luăm startul, dimineața devreme, spre Roșiori. Drumul în sine a fost distractiv și interesant pentru că eu nu am mai fost niciodată în județul Teleorman și cu toate că eram sigură că e plictisitor, câmpie fiind, nu este deloc așa, ba dimpotrivă. Singurul aspect foarte neplăcut este mizeria îngrozitoare de pe marginea drumului - în lipsa locurilor amenajate și din cauza lipsei de de educație a ”boborului” sunt munți de gunoaie și de rahați.
 Dar să revenim la bâlci. Am căutat informații despre atestarea lui și am aflat următoarele: ”Bâlciul anual de la Roșiorii de Vede își are originea la începutul orânduirii feudale. În a doua jumătate a secolului al XVII-lea el era apreciat de domnitorul Țării Românești ca fiind la fel de frecventat ca și cel din București. În anul 1833 se țineau bâlciurile de la sărbătorile Adormirii Maicii Domnului și Nașterea Fecioarei.Prin Decizia nr. 9/5 august 1904, administrația publică locală a aprobat Regulamentul pentru întreținerea bâlciului din Roșiorii de Vede în care erau prevăzute și datele la care se țin (23 martie și 8 septembrie), când încep și se termină târgurile de vite, taxele care trebuiau plătite, atribuțiile edililor, circulația carelor prin oraș ș.a.m.d.În anul 1927 se obține avizul favorabil al Ministerului Industriei și Comerțului ca bâlciul de la 23 martie să fie ținut de Sf. Gheorghe, motivându-se că „în martie e sezonul ploilor și mai sunt și alte bâlciuri”. Se stabilea astfel ca bâlciul să înceapă în ziua de 10 aprilie și să țină până pe 23 aprilie, primele cinci zile fiind rezervate oborului de vite.Începând cu anul 1934 frecvența bianuală de organizare a bâlciului se reduce doar la cel organizat de Sfânta Măria Mică. Din 1902 și până în anii ′60 din secolul trecut, bâlciul se ținea pe locul unde astăzi se află Stadionul Municipal, fiind apoi strămutat în actuala locație din Târgul săptămânal.” (sursa - aici)
 Noi am mers pe 3 septembrie și am ajuns înainte de prânz. Încă de când am coborât din mașină am aflat, de pe plăcuța fixată pe gardul de beton al unei instituții vecine, că ne aflăm pe Bulevardul Comercial, ceea ce m-a distrat teribil, deoarece era vorba despre o străduță asfaltată, e drept, dar mărginită de drum plin de praf, aproape în câmp, lângă calea ferată năpădită de bălării. N-am făcut caz de asta, târgul se vedea în zare, colorat, noi pentru asta venisem, nu pentru plimbare pe ”bulevard”. 
 Cum ”sari” calea ferată (în treacăt fie spus, prima dată când am auzit despre această localitate a fost în clasele mici, când în manualul de geografie era menționată ca fiind un important nod de cale ferată și un centru meșteșugăresc de renume), intri în atmosfera târgului. Primii comercianți se află chiar în poartă și vând baloane, obiecte ”religioase” de un kitsch desăvârșit, răzători-minune și plante la ghiveci. Vis-à-vis este amplasat bazarul ”La doi bani”, dar nu aprofundăm pentru că nu-i vreme, pare-se târgul s-a deschis deja sau cel puțin așa lasă să se înțeleagă coloana sonoră (o manea dată la maxim sau chiar puțin peste...). Intrăm hotărâte, dar avântul ne este un pic tăiat de faptul că... lume mai deloc, poate doar câteva țigănci bătrâne cu bocceluța în spate (mi-a trecut prin minte faptul că, probabil, unele vin la târg de niște zeci bune de ani, de pe vremea când erau tinere, mai tinere decât noi, ori poate din copilărie), câțiva comercianți care începeau să monteze cele instalații de gătit sau tarabele, un om cu o maimuță (nu i-am mai văzut ulterior), polițiștii locali și câțiva rătăciți, la fel de nedumeriți ca și noi. Hotărâm că până nu luăm târgul la pas, nu putem emite o părere obiectivă și pornim. 
 Puțin mai încolo, spre capătul aleii principale, lumea începuse să se dezmorțească, din corturi se auzea larmă, marfa era pe tarabe, prețurile afișate, iar meșterii adevărați și comercianții cu experiență, la post. M-au atras imediat obiectele din lemn, mai cu seamă că domnul din fotografie (mare meșter de la Vâlcea, am aflat ulterior) lucra cu pricepere și era plin de energie - când a văzut că fac fotografii, mi-a făcut cu mâna și a spus să-i fac o poză frumoasă, să i-o trimit și lui (zău că mă gândesc să fac asta!). Prețurile erau ”după cum bate vântul”, puteai găsi obiecte prost lucrate la bani mulți și obiecte absolut minunate, la preț corect și accesibil. Mi-am luat linguri și furculițe de toate felurile, o cană de tablă (calitatea a II a, scrie pe ea), de un albastru prăfuit, cu margine albastru-petrol, o frumusețe! 
 Prima tură fiind dată, am concluzionat că avem ce face mai multe ceasuri, așa că am pornit să vedem în ce ne putem da, eu fiind o mare amatoare de astfel de distracții mai puțin prețioase - cu proxima ocazie vă povestesc cum m-am dat gratis o zi întreagă în tiribombă, când aveam 8 ani :D 
Unele mașinării păreau abandonate, dar am găsit imediat una care ne-a atras imediat: ”balerina” sau ”parașuta”, nici acum nu mi-e clar în ce ne-am dat, dar vă zic, distracția a făcut toți banii - 5 lei, tura de 3 minute, după cum scria pe afișul de pe rulota în care un domn simpatic, plin de avânt, echipat cu bermude, șlapi și microfon, îndemna trecătorii la ”marea îmbarcare, cu mic cu mare”, totul în acompaniament muzical și, spre ușoara noastră derută, dedicații pentru diverse persoane. Utilajul era foarte curat, vopsit frumos și nu scârțâia, am analizat asta până să ne suim, iar doi puști se ocupau de instalarea ”pasagerilor” în siguranță, în scaune. Prima dată m-am dat doar eu și cu Bubu, iar când am ajuns la înălțimea maximă, Bubu a decis că e musai să ne mai dăm. Cine spune că doar pe vremuri asta era considerată o distracție și copiii din ziua de azi nu mai sunt încântați de astfel de lucruri banale, greșește teribil, Bubu e un bun exemplu care contrazice teoria că generația ei este dependentă de tehnologie și de mijloace de distracție costisitoare, noi anul asta am făcut numai excursii cu buget minim și în locuri puțin frecventate de mase și i-a plăcut mult, ba chiar caută destinații și oportunități de acest fel, aproape de București, să putem face astfel de acțiuni și în timpul anului școlar. 
 Scuzați paranteza lungă, să ne întoarcem la bâlci! ;) La prima tură am aflat și locul potrivit de luat masa, principalele argumente în alegerea lui au fost faptul că era foarte curată zona, preparatele se aflau la rece, în frigidere, pe categorii și, cel mai solid argument, de acolo își cumpărau mâncare polițiștii întâlniți mai devreme, în patrulă. ”Am servit” mici și bere, iar însoțitoarele mele au gustat și ardei murat cu varză (neacrit destul, am aflat :) ), din acela de care își doreau să mănânce de muuultă vreme. Surpriza a fost că am primit și bon fiscal pentru absolut toate cumpărăturile și, după cum puteți vedea, am și supraviețuit fără probleme. 

 Cu burțile pline, am pornit iar pe aleile pline de tarabe cu marfă, pentru că Bubu (care nu a avut curajul să guste micii, a preferat gustarea de acasă, luată din vreme ca să nu sufere de foame) se focusase pe turta dulce și alte asemenea..., nu mai avea răbdare. Am dat iama în dulciuri, vata de zahăr pe băț fiind demențială, numai frica să nu mi se facă rău m-a ținut să nu îmi mai iau una, vă zic!... Am auzit că și gogoșile au fost foarte bune, iar copilul și-a luat turtă dulce (necolorată) și la pachet. Am aflat că nu există mers la târg fără să îți iei salbă de turtă dulce, așa că m-am conformat, prilej cu care am pătat, cu roz și galben,  tricoul cu pisoiul pricinos. Să fie cu noroc, dară! Salba, din care am gustat stă agățată la bucătărie, mai roade Bubu din ea, dar nu-s foarte sigură că e comestibilă, prietenele mele mi-au mărturisit că ”maia” lor, cu care mergeau la bâlci în copilărie, nu le lăsa să guste așa ceva, eu am lăsat-o pe Bubu, nu cred că se poate muri din asta... :)
 Ce-am mai făcut cât am stat la bâlci? Păi fetele s-au dat în mașinuțe, Bubu reușind să fie spaima ”pistei”, cu manevrele pe care le făcea, eu am târguit un cuțit de tăiat varza și două castroane din ceramică pe care scrie ”Bulgaria”, doamna P. și-a cumpărat un tuci mic, am fotografiat anunțurile, afișele și panourile publicitare (aici e doar o o parte din ”literatura” de bâlci), prilej cu care am ajuns la concluzia clară că, în ciuda chinezăriilor și altor lucruri inutile, îngrozitor de urâte și în mare parte nefolositoare, în târg poți găsi și lucruri făcute cu pricepere, utile, frumoase. Eu una am retrăit atmosfera târgurilor din copilărie, când mă minunam de câte lucruri poți găsi în astfel de loc. Pe toată durata șederii pe maidanul de la marginea orașului, ne-au însoțit niște nori de toată frumusețea, am făcut fotografii să îmi ajungă ”până la anul”, ca să citez din textele domnului responsabil cu voia-bună la mașinăria care ne-a suit până la 10m.
 Soarele a ars toată ziua, iar la un moment dat ne-am dat seama că suntem într-o stare vecină cu insolația, așa că am decis să plecăm, mai ales că și comercianții, dar și vizitatorii se cam retrăseseră care pe unde. În plus, trebuia să o recuperăm și pe o doamnă din Roșiorii de Vede, să o ducem ”la copii, la București”. Doamna poartă numele de cod ”nașa” (este nașa prietenelor mele) și ne-a delectat cu limbajul tipic al locului, absolut adorabilă, mă declar fan! De la ea am aflat că practic târgul nici nu era început cum se cuvine, că seara e activitatea în toi și că astăzi, pe 8 septembrie, de Sfântă Marie mică, e de mers musai la târg. Anul ăsta nu am mai avut cum ajunge, dar la anul, cu siguranță, trecem în agendă și ne vom prezenta întocmai.
 Am părăsit locul cu greu, abia după ce am mai aruncat o privire, peste calea ferată lângă care vizitatorii și comercianții parcaseră mijloacele de transport cu care veniseră și numai după ce am băut o bere rece eu și o șampanie pentru copii, Nichi (în calitate de șofer) și Bubu (în calitate de copil frânt și foarte încântat de experiență). Balerina/parașuta se înălțase iar, muzica se auzea parcă mai tare, mașini căutau loc de parcare pe ”Bulevardul Comercial” și grupuri de doamne, frumos gătite se îndreptatu spre bâlci, hotărâte, ca și noi, să nu rateze mare eveniment anual. 
 Pe drum spre București am râs mult, am târguit ardei iuți și cartofi de la Peretu, am făcut o scurtă incursiune (din greșeală) până la intrarea în Buzescu (prilej cu care ”am admirat” palatele țigănești) și am hotărât că sigur, sigur, dacă om fi sănătoase, ne ducem și la anul, negreșit, atunci vom avea și termen de comparație :)

 Asta a fost poveste turei noastre la marele bâlci de la Roșiorii de Vede, sper că v-a plăcut, dacă ați avut răbdare să o parcurgeți până la capăt! 

 Vacanța e pe sfârșite, mă bucur că am reușit să mă întorc la blog, îmi era dor să scriu aici, ne reauzim la începerea anului școlar, cu rubrica și fotografia clasică deja și, sper eu, măcar o dată pe săptămână. 

Mary, cu drag! 

luni, 14 septembrie 2015

Clasa a VI a, prima zi

 Spre deosebire de anul trecut cand a fost cu oarece emotii, anul asta Bubu a fost foarte relaxata si vioaie. E mare de-acum, emotiile si le-a rezervat pentru cea mai buna prietena a ei care incepe clasa a V a, pentru verisorul ei care maine va incepe scoala in Italia si la care ne-am tot gandit zilele astea cand am facut pregatiri.  
 Saptamana trecuta a fost pe la scoala, a ajutat la caratul manualelor, s-a intalnit cu doamna diriginta pe care o iubeste si cu cativa colegi. Ea a deschis clasa si a intrat prima, s-a asezat prima in bancile nou-noute, ea a inchis la final - asta facut-o sa depaseasca stresul atunci, azi s-a dus ca intr-o zi obisnuita :) Inca de la poarta a intalnit-o pe doamna diriginta, i-a dat buchetul de flori si s-a carat la careu, sa-si caute colegii. Cand Bubu pleaca la o actiune cu entuziasm, e semn ca lucrurile vor fi in ordine, iar in dimineata asta a fost in mare forma, sper ca asa sa fie intreg anul! 
 "Poza oficiala", a fost facuta cu greu, caci "subiectii" (ea si Dan) au facut misto de mine, s-au prostit pe alee, abia am reusit sa-i prind mergand relativ organizat :) Despre tinuta pot sa va spun ca e prima data cand poarta pantaloni la festivitate si asta deoarece are pantofi de-o-se-biti care trebuiau pusi in valoare de sosetele cu imprimeu in chip de urs panda fara de care nu putea iesi din casa. A revenit si la ideea de doua codite, ceea ce m-a costat 15 min. din viata sa le fac cat de cat simetrice (dupa cum se vede, n-au prea iesit), dar n-am putut-o refuza.
La careu, evident, nu am putut-o fotografia, este sceneta clasica, in fiecare an face la fel, asa ca si anul asta e pitita :)
 A fost recuperata de la scoala la fel de in forma, cu carti si orar, deci prima zi de clasa a VI a a trecut cu bine.

  Succes celor care incep azi un nou an scolar! Noi vom reveni cu amanunte din poveste, ca de-aicea mult mai este...


vineri, 11 septembrie 2015

Operațiunea ”Conserva”, episodul ”Merișoare cu miere”

  Acum doi ani am făcut gem, dar anul trecut am primit un borcănel de merișoare cu miere și pentru că ne-a plăcut atât de mult, am  făcut și noi câteva borcănele, iar anul acesta am decis să reluăm rețeta. E și mai simplu, sunt mult mai gustoase și își păstrează toate proprietățile nutritive.
  ”Procedura” e simplă, așa că e la îndemâna oricui: merișoarele se aleg de frunze și codițe, se clătesc sub jet de apă rece, se lasă la scurs într-o strecurătoare (eventual peste noapte, la rece), se întind apoi pe un prosop de bucătărie absorbant, să se zvânte, apoi se pun în borcane curate și uscate.  Nu umpleți borcanul decât un pic mai bine de jumătate, să aibă loc și mierea, pe care o turnați încet, cu o pâlnie, înclinând ușor borcanul, să iasă bulele de aer. Curățați marginea borcanelor, închideți bine și gata. După câteva zile veți vedea cum mierea își schimbă nuanța, devenind roșiatică, iar fructele se ridică în partea de sus a borcanului, acum sunt gata de pus la păstrat, după ce ați verificat din nou dacă sunt bine închise.
După deschidere, borcanul se păstrează în frigider. Bine e un sfat care nu prea își are rostul, deoarece merișoarele conservate prin metoda asta sunt atât de bune, încăt mă îndoiesc că mai rămâne ceva, mai cu seamă dacă ați folosit borcane mici... :)

Spor la treabă și poftă bună!

Mary, cu drag!