luni, 14 septembrie 2015

Clasa a VI a, prima zi

 Spre deosebire de anul trecut cand a fost cu oarece emotii, anul asta Bubu a fost foarte relaxata si vioaie. E mare de-acum, emotiile si le-a rezervat pentru cea mai buna prietena a ei care incepe clasa a V a, pentru verisorul ei care maine va incepe scoala in Italia si la care ne-am tot gandit zilele astea cand am facut pregatiri.  
 Saptamana trecuta a fost pe la scoala, a ajutat la caratul manualelor, s-a intalnit cu doamna diriginta pe care o iubeste si cu cativa colegi. Ea a deschis clasa si a intrat prima, s-a asezat prima in bancile nou-noute, ea a inchis la final - asta facut-o sa depaseasca stresul atunci, azi s-a dus ca intr-o zi obisnuita :) Inca de la poarta a intalnit-o pe doamna diriginta, i-a dat buchetul de flori si s-a carat la careu, sa-si caute colegii. Cand Bubu pleaca la o actiune cu entuziasm, e semn ca lucrurile vor fi in ordine, iar in dimineata asta a fost in mare forma, sper ca asa sa fie intreg anul! 
 "Poza oficiala", a fost facuta cu greu, caci "subiectii" (ea si Dan) au facut misto de mine, s-au prostit pe alee, abia am reusit sa-i prind mergand relativ organizat :) Despre tinuta pot sa va spun ca e prima data cand poarta pantaloni la festivitate si asta deoarece are pantofi de-o-se-biti care trebuiau pusi in valoare de sosetele cu imprimeu in chip de urs panda fara de care nu putea iesi din casa. A revenit si la ideea de doua codite, ceea ce m-a costat 15 min. din viata sa le fac cat de cat simetrice (dupa cum se vede, n-au prea iesit), dar n-am putut-o refuza.
La careu, evident, nu am putut-o fotografia, este sceneta clasica, in fiecare an face la fel, asa ca si anul asta e pitita :)
 A fost recuperata de la scoala la fel de in forma, cu carti si orar, deci prima zi de clasa a VI a a trecut cu bine.

  Succes celor care incep azi un nou an scolar! Noi vom reveni cu amanunte din poveste, ca de-aicea mult mai este...


vineri, 11 septembrie 2015

Operațiunea ”Conserva”, episodul ”Merișoare cu miere”

  Acum doi ani am făcut gem, dar anul trecut am primit un borcănel de merișoare cu miere și pentru că ne-a plăcut atât de mult, am  făcut și noi câteva borcănele, iar anul acesta am decis să reluăm rețeta. E și mai simplu, sunt mult mai gustoase și își păstrează toate proprietățile nutritive.
  ”Procedura” e simplă, așa că e la îndemâna oricui: merișoarele se aleg de frunze și codițe, se clătesc sub jet de apă rece, se lasă la scurs într-o strecurătoare (eventual peste noapte, la rece), se întind apoi pe un prosop de bucătărie absorbant, să se zvânte, apoi se pun în borcane curate și uscate.  Nu umpleți borcanul decât un pic mai bine de jumătate, să aibă loc și mierea, pe care o turnați încet, cu o pâlnie, înclinând ușor borcanul, să iasă bulele de aer. Curățați marginea borcanelor, închideți bine și gata. După câteva zile veți vedea cum mierea își schimbă nuanța, devenind roșiatică, iar fructele se ridică în partea de sus a borcanului, acum sunt gata de pus la păstrat, după ce ați verificat din nou dacă sunt bine închise.
După deschidere, borcanul se păstrează în frigider. Bine e un sfat care nu prea își are rostul, deoarece merișoarele conservate prin metoda asta sunt atât de bune, încăt mă îndoiesc că mai rămâne ceva, mai cu seamă dacă ați folosit borcane mici... :)

Spor la treabă și poftă bună!

Mary, cu drag!

sâmbătă, 22 august 2015

Norii călători - începutul poveștii

  Aş putea să petrec ore întregi uitându-mă la nori. Nu știu de ce am atracţie deosebită faţă de forma asta de existenţă. Încă din copilărie, caut în nori înţelesuri ascunse, cu gândul clar că depinde numai de abilitatea mea să găsesc ”cheia” şi mesajul corect.

    Exersez  constant şi cu pasiune, îi fotografiez uneori și  îmi amintesc că au fost  nori de liniște, nori de plâns, nori de râs, de noroc, de fericire, de curaj, de răbdare, de sfârşituri sau de mers înainte.
 De aici mi-a venit și ideea de a da viață unori nori... altfel, colorați, veseli, așa cum mi-i imaginez eu sau (de ce nu?) așa cum vi-i doriți voi. Norii văd lumea toată, aud povești pe care le duc mai departe, se transformă și pot lua cu ei gândurile și dorințele noastre, să le împlinească.
  Ne regăsim, în foarte scurtă vreme, pe www.noricalatori.ro pagina dedicată norilor cusuți și pictați de noi - Bubu fiind în egală măsură împlicată în acest proiect, deoarece și ea este pasionată de acest subiect și, în plus, este mult mai... artistă decât mine :)

Mary, cu drag!

joi, 6 august 2015

Jumătate de vacanță

  Spre deosebire de alți ani, Bubu nu a mai vrut să stea toată vacanța la țară, așa că ne-am întors la București, să continuăm programul de voie bună și antren cu ocupații orășenești :) Cam așa a fost, pe scurt, prima parte a vacanței:
curtea mare, plina de flori

destul loc de joacă

Edgar, iepurele negru

”siesta”

covorul de joacă

Albuș, iepurele alb

la cules zmeură, cu verișorii

poneiul prietenos

la Cetate și la statuie

porumbeii orașului sunt blânzi

la plecare e musai să hrănim porumbeii
   Alte lucruri de spus: cam fără teme, multe cărți citite, carnețele întregi desenate, multe fotografii, adică ocupații... de vacanță :)
  Cel mai important aspect din fiecare vară e revederea cu verișorii ei și cu verii mei, pe care îi iubește mult, cu mătușa, de care s-a atașat foarte tare și  cu prietenii pe care îi vede doar vara - am avut noroc că  ne-am întalnit cu toții, așa că ne-am prins dorul până la vara viitoare.
   Continuăm cu vacanța la oraș, tragem cam fără avânt de niște teme, plănuim să luăm târgul la pas, dacă s-o mai potoli canicula și dacă om găsi evenimente interesante. Vă mai povestim... ;)

Vacanță frumoasă în continuare, dragilor!

Mary și Bubu

marți, 21 iulie 2015

Suceava - o scurtă vizită

   Mă căznesc să scriu despre tura dată la Suceava încă de când m-am reîntors la București, n-am avut pornire. De fapt am avut, dar am zis că sunt sub impresia foarte neplăcută a momentului, așa că am stat să se mai așeze gândurile. Mai bine scriam atunci, acum e și mai rău, după ce s-au așezat (ele, gândurile)...
   În fine, dat fiind că merg în fiecare vară acolo, nu pot spune că a fost chiar o surpriză să găsesc orașul ca după bombardament, murdar, cu spații verzi lăsate în bălării înalte cât omul, cu gunoi depozitat cam peste tot și alte asemenea lucruri, dar parcă așa ca acum, n-a fost niciodata, zău! Și n-am fost decât în zona centrală. Adică fix acolo unde ajunge și turistul, vizitatorul, musafirul...
   Unii mi-au reproșat că nu văd decât părțile negative, că se întâmplă și lucruri frumoase în oraș, că e minunat în zona comercială (adica în mall-uri), de parcă cei ce stau două zile în oraș, fix pentru cumpărături la mall sau hipermarket vin.
  Într-un oraș așa de mare, care are în spate asemenea istorie, în care oamenii pretind a fi cei mai gospodari, cei mai ospitalieri (și așa și e până la un punct), să găsești totul îngropat în beton și borduri, să nu ai pe unde să calci fără să dai într-o groapă, să te duci în mijlocul târgului să vezi vechea Curte Domnească și să te atace dulăii cât poneii, e rușinos!  După o plimbare aventuroasă în zona Casei de Cultură, parc central, piață, Curtea Domnească, Muzeul de Istorie (aflat în reconstrucție), am abandonat orice idee de a merge pe jos până la Cetate. Deși în ziua aceea se prea poate să fi fost ok drumul până acolo, căci numai ce "descălecase" președintele, să se întâlnească cu cel al Moldovei și fusele spălată (ostentativ) strada, tocmai pentru a face impresie bună... Știu, sunt răutăcioasă, dar nu mă pot abține, pentru că pare-se nu mai contrază cum sunt lucrurile de fapt, ci cum le prezentăm, ca să pară că-s minunate. În zonă, și nu vorbesc doar de oraș, ci și de împrejurimi, prostul-gust e la el acasă (vă amintiți oul gigant a lui Flutur? sunt zeci de asemena ”simboluri”), nici vorbă de zonă turistică de interes național, cum ar vrea să pară sau cum ne este prezentată cu talent pe bloguri sau pe diverse pagini de facebook. Și drumul până la Suceava e un calvar, încă de la intrare în județ. Nu știu cum o fi în rest, dar dacă îți trece prin cap să o iei pe ruta Fîlticeni-Suceava, e vai de steaua ta, de 15 ani, de când am plecat de-acolo, drumul ăla e veșnic în reabilitare și tot praf e. Dar ce zic eu ”praf”, asta ar fi bine, e moloz și unde nu-i moloz, e crater, și tot așa...
Dar să nu spuneți că-s vorbe fără temei, iată câteva fotografii din orașul reședință de județ:
veșnicul șantier - așa l-am lasat acum 15 ani

esplanada Casei de Cultură - beton și terase pustii

blocul turn înclinat și ieșirile de la parcarea subterană

spatii comerciale abandonate - plin Centrul...

”trotuarul” din zona Librariei Eminescu - fosta Casa Cărții

centru - Piața Mare

Biserica Sf. Dumitru

turnul clopotniței  - ”consolidat” cu un munte de moloz

același turn, în restaurere de un deceniu


Curtea Domnească

Curtea Domnească - partea dinspre Scoala de Muzică

Curtea Domnească

Daca doriți să închiriați... de la Cavalerii Cruciați

Centru - spatele stației de autobuz

aceeași zonă, într-o altă lumină - cea clară

”spații verzi” - centru, spatele stației de autobuz

stațiile de autobuz sunt cartea de vizită a orașului - iată un exemplu

trepte
  Acestea sunt ”ilustratele” din orașul-emblemă al Bucovinei, foarte departe de cele pe care ni le arată oamenii locului. Desigur că sunt și clădiri sau obiective turistice frumoase, și oameni gospodari, că se întâmplă și lucruri de bine, doar că lipsa de preocupare a autorităților locale (de ani de zile, nu de acum...), se vede, ca să nu zic sare în ochi, în clipa în care ajungi în oraș.  Impactul e năucitor, chiar și pentru un om care a crescut acolo și se întoarce an de an.
  Peste câteva săptămâni ajung iar la Suceava și voi avea asupra-mi și aparatul foto (aceste fotografii au fost facute cu telefonul), așa că voi reveni cu noi imagini - voi încerca să vă arăt și ”ceva frumos”, că tot am primit multe reproșuri că îmi vorbesc de rău locul de baștină :)

  Închei cu o vorbă des auzită în copilărie, când venea vorba despre lucruri făcute cu bună știință de mântuială: ”văruit pe necârpit,  bogdapróste c-am gătit!...”  Vorba asta ilustrează cel mai bine situația reală, nu ceea ce vedem in pliante publicitare sau pe pagini turistice.
  Dacă mergeți in zonă, e bine să aveți nervii la voi, să fiți informați, să vă faceți un plan bun, să aveți o mașină de teren și să nu aveți așteptări, cu puțin noroc, puteți avea și surprize plăcute, ceea ce vă doresc din suflet! :)

  La bună citire și vacanță plăcută!

   Mary, cu drag!

vineri, 19 iunie 2015

Clasa a V a, la final

  Așa a fost în prima zi și în prima săptămână, apoi a urmat nebunia de peste an, cu multă muncă (parțial inutilă) și cu oboseală extremă  de foarte multe ori. A fost un an bun, un pic mai lejer decât ceilalți, dar evident contează și faptul că Bubu e mai mare și tratează cu destulă detașare tâmpeniile pe care în bună parte sistemul le cultivă cu avânt.
  Povestea clasei a V a se termină cu media generală peste 9, cu diplomă și ”mențiune”, fapt de care suntem mândri, căci spre deosebire de ”vânatorii de note”, la ea a fost totul pe bune, ba chiar cu mici piedici, pe care și le-a pus singură de căpoasă ce e sau care i-au fost puse pentru că, evident, un copil care nu se aliniază la turmă va fi tot timpul mai puțin simpatizat... Na, e pe jumătate olteancă, așa că își asumă în totalitate detașarea și mai cu seamă opinia separată în legătură cu multe chestiuni de la școală. În concluzie trage și ”ponoasele” că nu e cool, populară și, în general, perfectă, așa cum sunt majoritatea colegilor ei ;)
 La capitolul plusuri, aș menționa manualele vechi după care se lucrează - e o îmbunătațire clară și indiscutabilă a ceea ce am trăit patru ani de zile, în clasele mici, ”alternativele” mi-au scos peri albi și mi-au mâncat ficații, cele de anul acesta au fost mult, mult mai bune, iar majoritatea profesorilor au reușit să treacă rapid peste ce nu era ok, iar lecțiile au fost folositoare în bună măsură. Nu toți profesorii știu pe ce lume sunt, unii chiar deloc, dar la materiile foarte importante am avut noroc :) Doamna dirigintă e minunată, poate prea îngăduitoare pentru generația asta zvăpăiată, haotică și prost-educată de-acasă, ca să zic așa, fără să dau cu parul...
  La minusuri mari rămân colegii - mă cam sperie disperarea cu care aleargă după note și după ”impresia artistică”, egoismul, răutatea și lipsa oricărui spirit de colegialitate. Bubu are doar câțiva colegi pe care poate conta dacă e să ceară o temă sau să discute serios chestiuni legate de școală, în rest... În fine, nu mă așteptam la altceva, pe majoritatea colegilor îi are din primul an, pe unii copii îi știe de la grădiniță, chiar din grupa mică și e prietenă cu câțiva dintre ei, așa că știam exact ce și cum..., doar constat cu tristețe că, la școală și acasă, se cultivă nesimțirea, tupeul, prostul-gust, încă de la cele mai mici vârste, iar asta e păgubos nu doar pentru cei ”subiecți”, ci și pentru restul, care-s nevoiți să suporte toane, ifose, minciuni, manelisme și, uneori, violență fizică și de limbaj.
Dar să nu închei într-o notă pesimistă, pentru că sunt sigură că va fi din ce în ce mai interesant și solicitant pe măsură ce vor crește ”bobocii” de azi. Să ne bucurăm, dară, că Bubu e serioasă, veselă, cuminte, energică și cu un umor cum puțini adulți au :)

Acestea fiind zise, urmează vacanța, nu doi ani, cât sugerează titlul cărții, dar destul cât să ne tragem sufletul și să ne pregătim pentru ”distracția” din clasa a VI a. ”Cărțile pe foc, hai, copii la joc!”


Vacanță plăcută!

Bubu și Mary

joi, 18 iunie 2015

Parcul Moghioroș - după reamenajare

  Acum ceva vreme, fix la o săptămână de la ”marea redeschidere”, după ce a trecut valul de efuziune al maselor (zic asta deoarece am văzut zeci de postări pe toate rețelele de socializare cu cât de... wow! e parcul) ne-am dus să vedem ”minunea”. Vai de capul nostru, dacă pentru asta am stat atâta vreme fără parc în zonă, mai bine nici nu se apucau... E drept, parcul vechi nu era modern, locurile de joacă erau urâte, dar măcar era umbră. După cheltuirea unui buget monstruos, ne-am ales cu asta:
  Intrarea în parc este absolut oribilă, nu pot înțelege de ce ”au plantat” dealul ăsta și podul cu design de un prost-gust pur - plexiglasul ăla verde-gălbui este cevaaa... Pantele sunt abrupte, nici vorbă să poți urca cu rolele sau să cobori întreg dacă e iarnă și zăpadă (unde mai pui că zonele pietonale și aleile sunt plin soare, ai toate șansele să te ia cu leșin dacă e foarte cald). Nuanța verde-vomă a fost reluată și la podulețul de peste canal, acolo unde nuntașii se pozează cu mare plăcere, am observat. Probabil că era cerere de așa ceva, altfel nu îmi explic alegerea...
  Marginea lacului a fost ”aranjată” la fel de nefericit, zic eu, căci tonele de pietroaie nu se asortează cu nimic. Ce-a vrut să ne transmită ”artizanul” acestui concept, rămâne un mister - mă rog, cel puțin flora spontană pare să se bucure de acest design, altceva nu cred că va crește pe marginea lacului. Ba da, am văzut niște cabluri neizolate, semn că ori a fost ceva acolo, ori va fi la un moment dat.
  ”Peisagele” văzut de sus, de pe marele pod suspendat e următorul: apa deja jegoasă, biserica sclipicioasă de pe maidan, un cort (nu stiu la ce folosește), terenul de sport așezat strategic în plin soare, lucrarile neterminate de la sera cu plante exotice sau cam așa ceva... Gata.
  Nu înțeleg cum se va face curățenie în parc și cum se va întreține iarba și lacul. La o tura scurtă am găsit coșuri de gunoi pline ochi, ”depozit„ de gunoi lângă zona acoperită, zona mlăștinoasă de la intrare nu are sistem de drenare, guri de scurgere neacoperite, mult noroi, nu exista barcă pentru a curăța lacul în care câțiva copii nesupravegheați intraseră să să răcorească. Într-adevăr, a apărut un paznic plictisit, dar n-a avut ce face, puștii și-au văzut liniștiți de stropeala cu apă clocită.
  Partea bună, singura, este că se poate sta pe iarbă. Totuși, ieri când am trecut în fugă (la două săptămâni după ce am făcut aceste fotografii), iarba dădea semne clare că nu se simte prea bine...
  N-am zis nimic despre locurile de joacă pentru că sunt prost gândite, cu spații insuficiente și aiurea amenajate. Nici despre spațiile verzi cultivate nu am spus pentru că nu prea există - sunt câteva ronduri cu floricele anemice (le puteți vedea în imaginea a doua, acolo unde o gospodină fece pajă în capot cu print leopard). Pomii rămași nu au fost curățați de uscături, pomișorii plantați au fost așezați pâlc, cu spații însuficiente între ei, presupunând că în câțiva ani vor crește considerabil. Sau nu :(
 Ca să concluzionez: lucru făcut de mântuială, doar ca să se închidă gura cetățenilor și cam atât. În foarte scurt timp parcul va arăta rău, dar nu-i nimic, ăsta va fi un bun motiv să se bage alte milioane de euro în alte lucrări.
  Cam asta este, sunt foarte dezamăgită de ”noul parc”.  Noroc mare că vine vacanța și vom peca la țată, la iarbă adevărată, fructe proaspete și joacă la umbră și la aer curat, ceea ce vă doresc și vouă!

Mary, cu drag!

miercuri, 10 iunie 2015

Un pic de umor (fie el și grotesc) n-a omorât pe nimeni...

cireada. pentru că n-am avut turmă...
   De câteva zile mă uit amuzată, recunosc, cât de razna e (iar!) o parte semnificativă a poporului și cum s-a reactivat instant spiritul de turmă. Și turma ”se căznește”, cu mijloace proprii, mutând munții, făcând valuri și lanțuri pe rețelele de socializare. Și dăi, și luptă, și tot așa... Până la un punct e corect,  în fond de asta sunt create rețelele de socializare, să obținem atenția ”publicului”, nu?! Doar că, dragilor, asta se face cu știință, dar nu toată lumea s-a prins de treaba asta și duce penibilul până hăăăăt departe...
 În aceste condiții,  mi-am adus aminte de textul de mai jos (pe care, probabil, cei care mă cunosc de mai multă vreme au avut ocazia să îl mai citească pe blogul vechi), luați de citiți, poate vă ajută. Mă rog, dacă nu vă ajută, măcar poate vă molipsește de un strop de umor, zic... ;)


- Dragă Feri, câinele ăla de colo, al treilea, nu trage!
- Din păcate biciul e puţin cam scurt.
- Ba am impresia că mai şi schioapătă un pic.
- Te cred că şchioapătă, din moment ce n-are decât trei picioare!
- Ia te uită, ai dreptate... Nu-i păcat de-un biet animal olog să-l înhami la maşină?
- Priveşte mai atentă, Ilonka. Toţi cei doişpe câini sunt cu câte trei picioare.
- Vai, săracii!
- Mai degrabă deplânge-mă pe mine, scumpo! Am răscolit toate maidanele până am reuşit să adun doişpe câini ologi.
- Poate că nu mă pricep la treaba asta, dar îmi vine să cred că un câine normal trage mai bine şi e mai rezistent.
- Nu te contrazic. Numai că eu sunt un citadin sadea. Ce dracu să fac cu doişpe câini cu câte patru picioare?
- Doar nu ţi-o fi frică de ei, Feri?
- Ba eu mă sperii până şi de-o ciupitură de ţânţar. Trebuie să te porţi binişor cu forţele naturii. Să zicem că potăile astea ar avea patru picioare. Să zicem că turbează din cine ştie ce. Să zicem că îmi smulg hăţurile din mână... prefer să nici nu mă gândesc la una ca asta, scumpo!
- Zău dacă înţeleg! Dacă ţi-e frică de câini, de ce îi înhami la maşină şi nu mergi cu ea ca tot omul?
- Pentru că şofez foarte prost.
- N-ai decât să înveţi.
- Nu-i chiar aşa, scumpo... omul şi maşina nu-s entităţi egale.
- Priveşte şi tu în jur. Nu vezi nici o altă maşină trasă cu câini! Nici măcar una!
- Destul de rău! Deşi omul, din păcate, nu mai poate ajunge din urmă tehnica. De folosit o foloseşte, dar în realitate tremură de frica ei.
- Mie nu mi-e frică de automobil.
- Numai că Simca asta prinde o sută cincizeci de kilometri la oră...
- Vai, nu mă-nnebuni, Feri... Mor după viteză!
- Eşti puţin cam nesăbuită. În fond am pornit doar de zece zile din Budapesta şi uite, ne aflăm la Siófok.
- Cu doişpe câini nici măcar nu-i cine ştie ce scofală.
- Ai dreptate! Numai că am tras frâna de mână încă de la Budapesta.
- N-ai impresia că eşti exagerat de prudent?
- E exact viteza pentru care suntem făcuţi.
- Ia uite ce de oameni! Vezi? Şi toţi cască gura la noi.
- Invidioşi.
- Te cred! Doar văd şi ei că până şi cele mai frumoase vise ni le putem realiza.



Ați citit ”Până şi cele mai temerare vise sunt realizabile!”, sper că v-a plăcut!  Textul îi aparţine scriitorului maghiar István Örkény, traducerea Constantin Olariu.

La bună citire!

Mary, cu drag! 

sâmbătă, 23 mai 2015

Obsesii culinare :)

  Noroc mare că nu necesită multă muncă salata de fasole verde, căci de cele mai mute ori când o întreb pe Bubu ce vrea să mănânce când suntem în grabă sau e foarte flămândă, zice fasolică.
Fasole verde fiartă puțin, nu prea tare, sare, piper, ulei de măsline, oțet, verdeață și neapărat pastă de ardei și roșii - i-am pus când nu am mai avut suc de roșii și de-atunci a decis că avem nevoie de cantități mari din acest produs, să punem peste orice preparat :)

Weekend frumos!

Mary, cu drag! :)