marți, 27 ianuarie 2015

Ce mai (re)citesc

... Plajele din sudul Argentinei mi-au lăsat impresia unui parbriz murdar într-o zi ploioasă. Cine ştie, poate cerul, prea dens, şi furtuna cu vânt şi nisip, adăugate la istoria lui Carlos Brauer, au făcut legătura între coasta din Rocha, parbrizele şi teribila ameninţare ce revine ori de câte ori cineva imi elogiază bibliotecile. În fiecare an dăriuesc nu mai puţin de cincizeci de volume studenţilor mei, dar nu izbutesc să restrâng un nou raft, un alt rând dublu; ele avansează nevinovate şi liniştite în casă. Nu pot să le opresc. M-am întrebat de multe ori de ce păstrez cărţi care doar într-un viitor anterior m-ar fi putut salva, care stau departe de itinerarele cele mai obişnuite, pe care le-am citit o singură dată şi ale căror pagini vor mai sta închise încă mulţi ani. Poate pe vecie! Dar cum să mă descotorosesc, de pildă, de "Chemarea pădurii" fără să-mi dărâm una dintre pietrele de hotar ale copilăriei sau de "Zorba Grecul", care mi-a marcat adolescenţa cu un plâns, de "Ora 25" şi de atâtea altele, dăruite cu ani în urmă celor mai înalte rafturi, fără îndioală desăvârşite şi mute, în sacra fidelitate pe care ne-o atribuim. Deseori e mai dificil să te descotoroseşti de o carte decât să o obţii. Ele se ţin scai de noi, graţie unui pact de necesitate şi de uitare, ca şi cum ar fi fost martorii unui moment din viaţa noastră, la care nu ne mai întoarcem. Dar, câtă vreme rămân acolo, credem că le adunăm. Am văzut că mulţi notează ziua, luna şi anul când le-au citit; trasează un calendar discret. Alţii, înainte de a le împrumuta, îşi scriu numele pe prima pagină, îşi notează într-o agendă persoana şi adaugă data. Am văzut volume ştampilate, ca acelea din bibliotecile publice, sau având o carte de vizită a proprietarului strecurată în interior. Nimeni nu vrea să rătăcească o carte. Preferăm să pierdem un inel, un ceas, o umbrelă, dar nu cartea a cărei pagini nu le vom mai citi, dar care păstrează, în sonoritatea titlului ei, o veche şi, poate, pierdută emoţie. În cele din urmă însă, dimensiunea bibliotecii are importanţa ei. Se expune ca un mare creier deschis, cu scuze de doi bani şi false modestii. Am cunoscut un profesor de limbi clasice care întârzia înadins să prepare cafeaua în bucătărie, pentru ca musafirii să-i poată admira titlurile de pe rafturi. Când avea dovada că fapta se produsese, se întorcea în sufragerie cu tava şi cu un rânjet de satisfacţie. Noi, cititorii spionăm bibliotecile prietenilor, fie şi numai pentru a ne distra. Uneori, pentru a descoperi o carte pe care am vrea să o citim, alteori pentru a afla ce a mâncat animalul din faţa noastră. Lăsăm un coleg aşezat în sufragerie şi, la întoarcere, invariabil îl găsim în picioare, adulmecându-ne cărţile. Dar vine momentul în care volumele trec o frontieră invizibilă, aceea a numărului lor, iar vechiul orgoliu devine o povară enervantă, pentru că spaţiul va fi întotdeauna o problemă. Îmi făceam griji în legătură cu locul unde să pun un nou raft, când a ajuns în mâinile mele exemplarul "Hotarul de umbră", care, începând din acel moment, revine mereu sub forma unui avertisment.
Sursa foto

 Fragmentul face parte din volumul Casa de hîrtie, autor Carlos María Domínguez, apărut în anul 2005 la Editura Rao, în traducerea Irinei Pricop, ilustraţii Peter Sís, v-o recomand cu caldură!

Mary, cu drag!

sâmbătă, 17 ianuarie 2015

Brânzoaice - rețeta mamei

 Vă povesteam zilele trecute că mama mea face cele mai bune brânzoaice și m-ați rugat să pun rețeta, iat-o (cu mențiunea că la mama toate rețetele sunt cu ”cam”, adică mai trebuie potrivită cantitatea în funcție de cum ți se pare că ar fi nevoie):
- cam 500 g brânză dulce, grasă, bine scursă de zer (musai)
- un ou mare (de preferință de la găini pe care le cunoști personal, nu se moare nici dacă pui ouă din comerț, dar sigur n-o sa iasă aluatul așa galben :) )
- un strop de sare
- doua linguri de zahăr
- făină cât cuprinde să iasă un aluat nelipicios

  Brânza se frământă cu mâna sau se zdrobește cu furculița (nouă ne place așa, cu bucățele mai mari, să se simtă, nu punem robotul și nici nu folosim sita/răzătoarea, iese o chestie prea cremoasă), se adaugă celelalte ingrediente (ouăle se bat ușor înainte) și se frământă aluatul. Ideea e să nu fie nici prea moale să se împrăștie, nici prea tare, să iasă niște chestii gumoase (cum am avut prilejul să primesc pe post de papanași, dar asta-i altă poveste...). Practic, aluatul perfect trebuie să nu se lipească de mână și să se poată modela ușor în palmă - după o tură-două de încercări, vă dați seama care-i consistența ideala. Brânzoaicele nu se tăvălesc prin făină cum am citit prin niște gazete, ci se pun așa cum sunt la prăjit în ulei încins (nu în ditamai ceaunul în clocote, ci într-o tigaie simplă, cu un pic de ulei). Se lasă la rumenit (nu le faceți prea mari și prea bombate pentru că rămân crude la mijloc), apoi se scot pe un prosop de hârtie, iar când s-au răcit un pic, se pudrează cu zahăr (neapărat vanilat și... mai muuult, bunică, mami nu pune destul! ).
  Vorbeam cu prietenele despre papanași, care în opinia noastră sunt altceva (am o rețetă bună, se află pe lista de priorități) și despre ”poale în brâu” care-s din aluat dospit și cu umplutură de brânză, până plecă mama, o rog să facă o porție și vă povestesc...
  Da, mama face cele mai bune brânzoaice, cea mai bună pască și cozonaci perfecți, iar învârtită cu brânză sau cu nucă mai bine nu o rog să facă pentru că mănânc fierbinte, nu am răbdare să se răcească, iar după aia mi-e rau trei zile! :D
  Să știți că mă pricep să fac și eu toate astea, dar paaarcă nu-mi ies așa cum le face mama. Oricum, Ioana le preferă clar pe ale ei, exact așa cum zic și eu: pâine cum făcea bunica Balașa (mama mamei), n-am mai mâncat, nici n-oi mai mânca (am martori în acest sens, verii mei știu - dadeam atacul ca hoardele nemâncate, la covata cu pâinici calde și la cornuri cu magiun sau nuci).

Sper să vă fi lămurit cu rețeta, să o încercați și să vă placă!

Mary, cu drag!

vineri, 16 ianuarie 2015

Ai grijă ce îți dorești, ți se poate întâmpla :)

  Voi începe prin a vă spune că Bubu colecționează de ceva vreme clopoței și căni mici din ceramică. Pe la târguri sau în plimbările noastre, unde-i cu ”oale”, e musai să ne oprim. Ea știe exact ce culori, ce nuanțe și ce model are fiecare piesă (are multe, nu le știu numarul), așa că orice e un pic altfel, trebuie cumpărat. A mai colecționat diverse, dar a abandonat ideile pe treseu, însă cănuțele și clopoțeii rezistă - poate e și ”vina” noastră, prima ei oprire din cariera de călător a fost fix la oale, la Horezu, așa că... :)
  Bun, acestea fiind zise, văd eu acum câteva zile, pe pe pagina GloryBox provocarea de a vorbi despre imperfecțiune. Premiul pus în joc era, ca să citez exact, ”rezultatul imperfect al unui test imperfect”, adică fix obiectele din fotografie. Nu prea particip din lipsă de timp și avânt la astfel de ”jocuri și concursuri”, însă în acest caz mi-am dorit instant lucrușoarele imperfecte - pe Andreea,  o urmăresc de multă vreme și îi admir pasiunea cu care studiază, lucrează și ne împărtășeste provocările și rezultatele muncii ei, așa că am îndrăznit să comentez și, iată, cu noroc, sunt mândra posesoare ale acestor minunate obiecte, pe care le-am trecut în patrimoniul lui Bubu.
În realitate sunt mult mai frumoase, lumina din ”camera cu cărți” nu m-a prea ajutat aseară să fac fotografii pe măsură, dar până la urmă de la imperfecțiune plecasem.
Iată și comentariul meu: imperfecțiunea presupune energie, evoluție, dorință… Dacă totul ar fi perfect, am vegeta, probabil, contemplând… minunea :)
 
Ce meșterește Andreea poate fi văzut aici, de la bijuterii simpatice, cu personalitate, la căni, suporturi de pahare, semne de carte și nasturi, vă recomand omul și locul, cu drag!

Mulțumim, Andreea!

Mary și Bubu

marți, 13 ianuarie 2015

Iepurele de iarnă

  Azi, când am hotărât, cu greu, să desfac bradul, am constatat că avem fel de fel de globuri și decorațiuni și, cu puține excepții, știu despre fiecare când a fost cumpărat sau de la cine a fost primit. Toate îmi sunt dragi, dar cel mai tare îmi place ”iepurele de iarna”, meșterit de Bubu prin 2009. A decis, în timp ce împodobeam bradul, că este nevoie de un ornament special și repede-repede l-a desenat și m-a rugat să îl decupez, căci era musai să fie ”plantat” în brad, pe loc :)
  De atunci, în fiecare an, iepurele din hârtie șade cam în același loc, în partea de jos a bradului, cam în zona în care l-a așezat ea atunci. Îl pun cu grijă în cutie și chiar mă gândesc să găsesc o soluție de a-l proteja, să nu se rupă (e din hârtie albă, de scris), pentru că, indiferent de tendințe (pe care eu nu le prea înțeleg - bradul de Crăciun trebuie să fie cum vor copiii să fie, nu în culori anume sau cu nu știu ce podoabe la modă), ”iepurele de iarnă” va fi piesa de rezistență a bradului nostru.
  Și v-am spus povestea așa..., hai că nu mai e mult până la Crăciunul următor!

Bună să vă fie săptămâna!

Mary, cu drag!

sâmbătă, 10 ianuarie 2015

miercuri, 7 ianuarie 2015

calendarul zilei - Ion Minulescu

Bun găsit in Noul An, să-ncepem frumos, pe versuri de Ion Minulescu, cu soare si energie pozitivă.


2015 să vă fie cu sănătate și verde! :)

Mary, cu drag!