vineri, 19 iunie 2015

Clasa a V a, la final

  Așa a fost în prima zi și în prima săptămână, apoi a urmat nebunia de peste an, cu multă muncă (parțial inutilă) și cu oboseală extremă  de foarte multe ori. A fost un an bun, un pic mai lejer decât ceilalți, dar evident contează și faptul că Bubu e mai mare și tratează cu destulă detașare tâmpeniile pe care în bună parte sistemul le cultivă cu avânt.
  Povestea clasei a V a se termină cu media generală peste 9, cu diplomă și ”mențiune”, fapt de care suntem mândri, căci spre deosebire de ”vânatorii de note”, la ea a fost totul pe bune, ba chiar cu mici piedici, pe care și le-a pus singură de căpoasă ce e sau care i-au fost puse pentru că, evident, un copil care nu se aliniază la turmă va fi tot timpul mai puțin simpatizat... Na, e pe jumătate olteancă, așa că își asumă în totalitate detașarea și mai cu seamă opinia separată în legătură cu multe chestiuni de la școală. În concluzie trage și ”ponoasele” că nu e cool, populară și, în general, perfectă, așa cum sunt majoritatea colegilor ei ;)
 La capitolul plusuri, aș menționa manualele vechi după care se lucrează - e o îmbunătațire clară și indiscutabilă a ceea ce am trăit patru ani de zile, în clasele mici, ”alternativele” mi-au scos peri albi și mi-au mâncat ficații, cele de anul acesta au fost mult, mult mai bune, iar majoritatea profesorilor au reușit să treacă rapid peste ce nu era ok, iar lecțiile au fost folositoare în bună măsură. Nu toți profesorii știu pe ce lume sunt, unii chiar deloc, dar la materiile foarte importante am avut noroc :) Doamna dirigintă e minunată, poate prea îngăduitoare pentru generația asta zvăpăiată, haotică și prost-educată de-acasă, ca să zic așa, fără să dau cu parul...
  La minusuri mari rămân colegii - mă cam sperie disperarea cu care aleargă după note și după ”impresia artistică”, egoismul, răutatea și lipsa oricărui spirit de colegialitate. Bubu are doar câțiva colegi pe care poate conta dacă e să ceară o temă sau să discute serios chestiuni legate de școală, în rest... În fine, nu mă așteptam la altceva, pe majoritatea colegilor îi are din primul an, pe unii copii îi știe de la grădiniță, chiar din grupa mică și e prietenă cu câțiva dintre ei, așa că știam exact ce și cum..., doar constat cu tristețe că, la școală și acasă, se cultivă nesimțirea, tupeul, prostul-gust, încă de la cele mai mici vârste, iar asta e păgubos nu doar pentru cei ”subiecți”, ci și pentru restul, care-s nevoiți să suporte toane, ifose, minciuni, manelisme și, uneori, violență fizică și de limbaj.
Dar să nu închei într-o notă pesimistă, pentru că sunt sigură că va fi din ce în ce mai interesant și solicitant pe măsură ce vor crește ”bobocii” de azi. Să ne bucurăm, dară, că Bubu e serioasă, veselă, cuminte, energică și cu un umor cum puțini adulți au :)

Acestea fiind zise, urmează vacanța, nu doi ani, cât sugerează titlul cărții, dar destul cât să ne tragem sufletul și să ne pregătim pentru ”distracția” din clasa a VI a. ”Cărțile pe foc, hai, copii la joc!”


Vacanță plăcută!

Bubu și Mary

joi, 18 iunie 2015

Parcul Moghioroș - după reamenajare

  Acum ceva vreme, fix la o săptămână de la ”marea redeschidere”, după ce a trecut valul de efuziune al maselor (zic asta deoarece am văzut zeci de postări pe toate rețelele de socializare cu cât de... wow! e parcul) ne-am dus să vedem ”minunea”. Vai de capul nostru, dacă pentru asta am stat atâta vreme fără parc în zonă, mai bine nici nu se apucau... E drept, parcul vechi nu era modern, locurile de joacă erau urâte, dar măcar era umbră. După cheltuirea unui buget monstruos, ne-am ales cu asta:
  Intrarea în parc este absolut oribilă, nu pot înțelege de ce ”au plantat” dealul ăsta și podul cu design de un prost-gust pur - plexiglasul ăla verde-gălbui este cevaaa... Pantele sunt abrupte, nici vorbă să poți urca cu rolele sau să cobori întreg dacă e iarnă și zăpadă (unde mai pui că zonele pietonale și aleile sunt plin soare, ai toate șansele să te ia cu leșin dacă e foarte cald). Nuanța verde-vomă a fost reluată și la podulețul de peste canal, acolo unde nuntașii se pozează cu mare plăcere, am observat. Probabil că era cerere de așa ceva, altfel nu îmi explic alegerea...
  Marginea lacului a fost ”aranjată” la fel de nefericit, zic eu, căci tonele de pietroaie nu se asortează cu nimic. Ce-a vrut să ne transmită ”artizanul” acestui concept, rămâne un mister - mă rog, cel puțin flora spontană pare să se bucure de acest design, altceva nu cred că va crește pe marginea lacului. Ba da, am văzut niște cabluri neizolate, semn că ori a fost ceva acolo, ori va fi la un moment dat.
  ”Peisagele” văzut de sus, de pe marele pod suspendat e următorul: apa deja jegoasă, biserica sclipicioasă de pe maidan, un cort (nu stiu la ce folosește), terenul de sport așezat strategic în plin soare, lucrarile neterminate de la sera cu plante exotice sau cam așa ceva... Gata.
  Nu înțeleg cum se va face curățenie în parc și cum se va întreține iarba și lacul. La o tura scurtă am găsit coșuri de gunoi pline ochi, ”depozit„ de gunoi lângă zona acoperită, zona mlăștinoasă de la intrare nu are sistem de drenare, guri de scurgere neacoperite, mult noroi, nu exista barcă pentru a curăța lacul în care câțiva copii nesupravegheați intraseră să să răcorească. Într-adevăr, a apărut un paznic plictisit, dar n-a avut ce face, puștii și-au văzut liniștiți de stropeala cu apă clocită.
  Partea bună, singura, este că se poate sta pe iarbă. Totuși, ieri când am trecut în fugă (la două săptămâni după ce am făcut aceste fotografii), iarba dădea semne clare că nu se simte prea bine...
  N-am zis nimic despre locurile de joacă pentru că sunt prost gândite, cu spații insuficiente și aiurea amenajate. Nici despre spațiile verzi cultivate nu am spus pentru că nu prea există - sunt câteva ronduri cu floricele anemice (le puteți vedea în imaginea a doua, acolo unde o gospodină fece pajă în capot cu print leopard). Pomii rămași nu au fost curățați de uscături, pomișorii plantați au fost așezați pâlc, cu spații însuficiente între ei, presupunând că în câțiva ani vor crește considerabil. Sau nu :(
 Ca să concluzionez: lucru făcut de mântuială, doar ca să se închidă gura cetățenilor și cam atât. În foarte scurt timp parcul va arăta rău, dar nu-i nimic, ăsta va fi un bun motiv să se bage alte milioane de euro în alte lucrări.
  Cam asta este, sunt foarte dezamăgită de ”noul parc”.  Noroc mare că vine vacanța și vom peca la țată, la iarbă adevărată, fructe proaspete și joacă la umbră și la aer curat, ceea ce vă doresc și vouă!

Mary, cu drag!

miercuri, 10 iunie 2015

Un pic de umor (fie el și grotesc) n-a omorât pe nimeni...

cireada. pentru că n-am avut turmă...
   De câteva zile mă uit amuzată, recunosc, cât de razna e (iar!) o parte semnificativă a poporului și cum s-a reactivat instant spiritul de turmă. Și turma ”se căznește”, cu mijloace proprii, mutând munții, făcând valuri și lanțuri pe rețelele de socializare. Și dăi, și luptă, și tot așa... Până la un punct e corect,  în fond de asta sunt create rețelele de socializare, să obținem atenția ”publicului”, nu?! Doar că, dragilor, asta se face cu știință, dar nu toată lumea s-a prins de treaba asta și duce penibilul până hăăăăt departe...
 În aceste condiții,  mi-am adus aminte de textul de mai jos (pe care, probabil, cei care mă cunosc de mai multă vreme au avut ocazia să îl mai citească pe blogul vechi), luați de citiți, poate vă ajută. Mă rog, dacă nu vă ajută, măcar poate vă molipsește de un strop de umor, zic... ;)


- Dragă Feri, câinele ăla de colo, al treilea, nu trage!
- Din păcate biciul e puţin cam scurt.
- Ba am impresia că mai şi schioapătă un pic.
- Te cred că şchioapătă, din moment ce n-are decât trei picioare!
- Ia te uită, ai dreptate... Nu-i păcat de-un biet animal olog să-l înhami la maşină?
- Priveşte mai atentă, Ilonka. Toţi cei doişpe câini sunt cu câte trei picioare.
- Vai, săracii!
- Mai degrabă deplânge-mă pe mine, scumpo! Am răscolit toate maidanele până am reuşit să adun doişpe câini ologi.
- Poate că nu mă pricep la treaba asta, dar îmi vine să cred că un câine normal trage mai bine şi e mai rezistent.
- Nu te contrazic. Numai că eu sunt un citadin sadea. Ce dracu să fac cu doişpe câini cu câte patru picioare?
- Doar nu ţi-o fi frică de ei, Feri?
- Ba eu mă sperii până şi de-o ciupitură de ţânţar. Trebuie să te porţi binişor cu forţele naturii. Să zicem că potăile astea ar avea patru picioare. Să zicem că turbează din cine ştie ce. Să zicem că îmi smulg hăţurile din mână... prefer să nici nu mă gândesc la una ca asta, scumpo!
- Zău dacă înţeleg! Dacă ţi-e frică de câini, de ce îi înhami la maşină şi nu mergi cu ea ca tot omul?
- Pentru că şofez foarte prost.
- N-ai decât să înveţi.
- Nu-i chiar aşa, scumpo... omul şi maşina nu-s entităţi egale.
- Priveşte şi tu în jur. Nu vezi nici o altă maşină trasă cu câini! Nici măcar una!
- Destul de rău! Deşi omul, din păcate, nu mai poate ajunge din urmă tehnica. De folosit o foloseşte, dar în realitate tremură de frica ei.
- Mie nu mi-e frică de automobil.
- Numai că Simca asta prinde o sută cincizeci de kilometri la oră...
- Vai, nu mă-nnebuni, Feri... Mor după viteză!
- Eşti puţin cam nesăbuită. În fond am pornit doar de zece zile din Budapesta şi uite, ne aflăm la Siófok.
- Cu doişpe câini nici măcar nu-i cine ştie ce scofală.
- Ai dreptate! Numai că am tras frâna de mână încă de la Budapesta.
- N-ai impresia că eşti exagerat de prudent?
- E exact viteza pentru care suntem făcuţi.
- Ia uite ce de oameni! Vezi? Şi toţi cască gura la noi.
- Invidioşi.
- Te cred! Doar văd şi ei că până şi cele mai frumoase vise ni le putem realiza.



Ați citit ”Până şi cele mai temerare vise sunt realizabile!”, sper că v-a plăcut!  Textul îi aparţine scriitorului maghiar István Örkény, traducerea Constantin Olariu.

La bună citire!

Mary, cu drag!